ÃŽn viaţă lucrurile pot fi făcute în două moduri: oricum sau aşa cum trebuie. Cam la asta m-am gândit în momentul în care am hotarât să mă înscriu la cursurile şcolii de iarnă Everest. Mai adaugaţi la asta dorinţa de a merge pe munte iarna în condiţii de siguranţă, interesul pentru alpinism şi şanşa de a întâlni primul roman care a ajuns pe Everest ( 8.848 m) : Teodor (Fane) Tulpan.
La data de 22 mai 2003 drapelul României flutura pe cel mai înalt vârf alpin de pe mapamond, în mâinile lui Teodor Tulpan. O reuşită istorică realizată de Fane şi coechipierii săi în cadrul primei expediţii integral româneşti în Himalaya.
Numele său se leagă şi de multe alte ascensiuni de succes realizate în munţii din Europa, Asia, Alaska, Africa, America de sud. Născut la Sibiu, Fane activează ca salvator montan voluntar în cadrul Asociaţiei Salvatorilor Montani Sibiu, instructor naţional SALVAMONT, ghid montan, instructor ski-alpinism şi fondator al şcolii de munte Everest.
Foto: Isti
Unul dintre obiectivele şcolii de Munte Everest este tocmai împărtăşirea cu cei interesaţi a experienţei acumulate de-a lungul carierei de alpinist începută în anul 1996.
Despre Scoala de munte Everest am aflat de la alţi munţomani care au urmat cursurile şcolii şi cu care din când în când mă însoţesc cu drag pentru a strabate potecile cine ştie cărui munte.
Aşadar, după un schimb de mail-uri cu Fane, iata-mă înscrisă la prima serie a şcolii de munte Everest, care urma să aibă loc în perioada 09 – 12 Ianuarie 2014 la Refugiul Salvamont ‘Nicolae Nan’ de la Bâlea din masivul Făgăraş.
Refugiul Salvamont Nicolae Nan. Foto: Geno
Cu câteva zile înainte de plecare mi-am adunat echipamentul necesar : o parte cumparat şi o parte ( cea mai mare 
) împrumutat de la prietenii mei munţomani, cărora le mulţumesc pentru ajutor. Am fost foarte fericită când, la doar două zile de plecare, am văzut mail-ul de la Fane prin care îmi comunica numarul de telefon al lui Radu care mergea spre Bâlea şi avea în maşină un loc şi pentru mine. ÃŽn acest fel am scăpat de transportul cu maxi taxi pâna în Tălmaciu , de unde urma să mă recupereze Fane.
Cu emoţia începutului de drum în suflet şi cu greutatea rucsacului în spate am pornit spre locul de întalnire stabilit cu Radu.
După caţiva kilometri buni de mers prin ceaţă, vremea şi-a revenit şi era deja o atmosferă de primăvară când am ajuns la Bâlea Cascadă. Am hotărât să urcăm cu telecabina la Bâlea Lac şi să aşteptăm la o ciorbă caldă sosirea celorlalţi.
Ultima oară fusem la Bâlea în iulie 2012. Am regăsit totul acoperit de zăpadă, deci, un peisaj complet diferit faţă de ultima vizită. Cam la asta mă gândeam când în câmpul vizual mi-au aparut coechipierii: unul …doi…Fane şi… Vali, prietenul lui Radu.
Ok!! suntem doar 3 cursanţi: două fete şi un băiat! Aveam să-i cunosc în câteva minute pe toţi şi să petrec alături de ei 4 zile foarte interesante.
ÃŽnsoţiă de Radu şi Vali ajung şi eu la Refugiul Salvamont Nicolae Nan. Aud din hol vocea lui Fane, apoi facem cunostinţă cu o strângere prieteneasca de mână. Sunt super-încântată, tocmai am strâns mâna celui care a ajuns la 8800 de metri!
ÃŽmi scot ruscacul şi în forfota sosirii noastre întâziate arunc o privire în sala de mese care ţine loc şi de living. Remarc drapelul României şi steguleţele himalayene, colorate din living, două mese înconjurate de mobilier de bucătărie din lemn , duşumeau din scândură care delimitează livingul de bucatărie, soba din teracota cu plită. Fac cunoştinţă cu cei doi coechipieri : Anca din Alba Iulia şi Işti din Târgu-Mureş.
De la Stanga la dreapta: Geno, Anca si Isti. Foto: Teodor Tulpan
Fane ne explică unde trebuie pus fiecare lucru şi în scurt timp livingul se eliberează. O parte din echipamentul tehnic merge pe hol, mâncarea în ‘frigider’, rucsacii sunt duşi la etaj unde sunt şi priciurile pe care vom dormi. ÃŽn refugiu predomină ordinea şi disciplina.
Mâncam ceva, ne pregătim rucsacii şi ieşim în Căldarea Bâlea pentru primele lecţii de iniţiere în alpinismul de iarnă: învăţăm despre piolet, despre importanţa spiritului de echipă, despre mersul pe zăpadă cu şi fără colţari. Urcăm în Şaua Doamnei unde exersăm căderile în zăpadă urmate de manevra de frânare prin metoda pisicii.
Căderile noastre ‘artistice’ trebuie urmate de corectarea rapidă a poziţiei şi de executarea la fel de rapid a manevrei de frânare prin metoda pisicii. Din zapadă îl aud pe Fane corectându-ne : ‘ braţele mai îndepărtate!’, ‘picioarele desfăcute!’, ‘frânează cu toate degetele!’, ‘capul sus!’, ‘acum frânează şi cu vârfurile bocancilor!’, ‘ridică-te!’. Hainele noastre alunecă destul de repede pe zapada de aceea este foarte important ca în timpul manevrei de frânare contactul acestora cu zapada sa fie cât mai redus.
Pe traseul de coborâre din Şaua Doamnei exersăm frânarea cu ajutorul pioletului. Ţinem pioletul în poziţia ‘zonă de alarmă’ după care simulăm căderea , urmată de corectarea poziţiei şi de manevra de frânare cu pioletul. Din căzătură în căzătură ajungem la refugiu unde suntem întâmpinati ca nişte adevăraţi eroi de către Vali şi Radu :)). Aflăm că vom avea un oaspete : Daniel.
După masă, Fane ne prezintă restul echipamentului tehnic : coarda, hamul, carabinierele, anourile, buclele echipate şi, principalele noduri utilizate în alpinism: nod simplu, opt simplu, dublu opt prin urmărire, cabestan, semicabestan, nod ancoră, nod dublu pescaresc etc. Acestea sunt doar câteva din cele 400 de noduri posibile în alpinism, după cum ne-a povestit Fane. Eu întâmpin ceva probleme la geometria anumitor noduri, dar cu perseverenţă sunt sigură ca le voi stăpâni.
A doua zi după micul dejun ne pregătim pentru o tură în care vom folosi tot echipamentul tehnic. Pornim la drum către Vârful Iezerul Caprei , cu hamul pe noi şi pioletul în mâna. Traversăm Lacul Bâlea şi ne oprim înainte de asccesiune pentru a ne fixa colţarii.
Este momentul în care anumite piese de echipament neasigurate corespunzător îşi iau zborul: o mănuşă ajunge pâna pe lac şi îşi continuă drumul spre disperarea Ancăi, care o urmăreşte cu privirea cum se tot duce. După recuperarea mănuşii este întinsă coarda şi ne fixăm în ea : Işti cap de coardă, Anca la mijloc şi eu ultima.
Anca si manusa.
Pe măsură ce urcăm exersăm regrupările cu asigurare în piolet. Vremea este excelentă. Din când în când privesc înapoi şi de fiecare dată sunt fascinată de perspectiva imprensionantă asupra Căldării Bâlea.
Foto : Teodor Tulpan
Ajungem în Şaua Caprei (2315 m) pentru prima lecţie de geografie. Fane ne povesteşte ce putem vedea în jur : Vârful Vânătoarea lui Budeanu (2507 m), Revolverul, Lacul Capra, Vârful Iezerul Caprei (2417 m) etc.
Foto: Teodor Tulpan
ÃŽntre timp devin cap de coardă şi am onoarea de a-mi conduce coechipierii pe vârful Iezerul Caprei (2417 m). Aici perspectiva se dechide şi mai mult şi putem vedea în zare Vârfurile Moldoveanu, Negoiu, Viştea Mare.
Foto: Teodor Tulpan
Foto: Teodor Tulpan
Facem pozele de rigoare pe vârf , admirăm impresionaţi împrejumirile şi constatăm că vremea dă semne de schimbare. Mai chiţăim preţ de câteva minute pe vârf , destul cât să vedem cum un nor dens de ceaţă se îndreaptă cu viteză drept spre noi şi … pentru de cateva secunde bune nu ne-am mai văzut unii cu alţii.
Isti, Anca, Geno si Fane.
Foto: Teodor Tulpan
Fane ne dă semnalul de plecare şi începem să coboâam de pe vârf. Prima surpriză placută este întâlnirea cu o turmă de capre negre. Cam vreo 10 căpriţe îşi făceau liniştite amiaza un pic mai jos de traseul nostru de coborâre. Apoi avem ocazia să vedem un rotor de nori, după care am intrat într-o zonă cu vânt puternic şi ceaţă.
Foto: Teodor Tulpan
ÃŽncep să am primele probleme cu vizibilitatea. Ochelarii de vedere s-au aburit şi au ingheţat din cauza temperaturii scazute şi cobor pe un teren accidentat fără să vad pe unde pun picioarele. Sunt capăt de coarda. Mă opresc , strig ‘Stop’ şi încerc să rezolv problema punând peste ochelarii de vedere , ochelarii de schi. Mă grăbesc cât pot de repede pentru a nu ţine prea mult coechipierii în loc.
E ceva mai bine însa, deja mă gândesc la folosirea lentilelor de contact pentru turele montane viitoare.
Foto: Teodor Tulpan
Ne regrupăm şi îl urmăm pe Fane. Am momente cand nu-l mai văd pe Fane şi nu mai văd nici urmele pe care ar trebui să-l urmez. Nu mă panichez, ci continui să merg cu gândul că pe măsură ce scurtez distanţa îl voi zări din nou. Pentru câteva minute bune Fane a reprezentat Nordul meu.
Bineînţeles că ajungem teferi la refugiu. :)) Poza de mai jos va exprima mai bine decât cuvintele condiţiile meteo prin care am trecut şi entuziasmul care ne-a însoţit de-a lungul călătoriei.
Foto: Vali
Ne organizam exemplar pentru căratul lemnelor . Din aproape în aproape lemnele ajung la Vali şi de la el în refugiu. ÃŽn acest fel treaba s-a facut îndată.
Ne-am petrecut restul serii discutând despre echipamentul tehnic, despre textile şi tehnologii noi, despre echiparea trusei de prim ajutor. Avem doi musarifi noi : Mihai şi Florin.
A fost rândul lui Radu să gătească şi ne-a încântat cu Penne, le-aş zice eu ‘Penne à la Refugiul Nan’. :)) Pe atunci nu ştiam că o să-mi revină mie sarcina de-a spăla vasele. :)))) M-am dumirit eu, însă a doua zi. :))
Târziu în noapte, refugiul a fost vizitat de o vulpe, care de altfel era asteptată şi a fost întâmpinata cu pâine si tradiţionalele bliţuri :)).
Foto: Florin
Sâmbătă dimineaţa s-au format două echipe, una condusă de Fane şi cealaltă de Vali şi am pornit să ne căţărăm pe mai multe lungimi de coardă. Am exersat asigurarea cu anoul şi recuperarea anourilor . Işti a fost cap de coarda, Anca la mijloc iar eu capăt de coardă.
Foto: Teodor Tulpan
O perioadă cele două echipe au mers în paralele după care ne-am separat. Noi ne-am continuat drumul pe creastă , unde am avut de căţărat şi zone cu stancă golaşă, iar la final o descăţărare în care colţarii şi pioletul au fost de un real suport.
Foto: Teodor Tulpan
Foto: Teodor Tulpan
Foto: Teodor Tulpan
Foto: Teodor Tulpan
Foto: Teodor Tulpan
Foto: Teodor Tulpan
Foto: Teodor Tulpan
Ne-am retras de pe creastă spre zona în care urmă să exersăm coborârea în rapel. Fane ne explică şi ne explică foarte bine. După ce ne-am însuşit şi tehnica coborârii în rapel am continuat cu pregătirea bivuacului în care urma să ne petrecem noaptea. Eu am facut echipă cu Anca, după ce Işti a pus piatra de temelie pentru bivuacul nostru. Apoi ne-am despartit de Isty care a dorit să încerce o variantă nouă de bivuac şi s-a apucat să îl sape în zăpadă.
Foto: Teodor Tulpan
Foto: Teodor Tulpan
Foto: Teodor Tulpan
Foto: Teodor Tulpan
Foto: Florin
Foto: Geno
Foto: Teodor Tulpan
Foto: Teodor Tulpan
Işti a plecat la somn destul de devreme şi a revenit în Refugiu la fel de devreme. :))) Eu şi Anca am hotărât să mergem cât mai târziu la somn şi ne-am petrecut timpul jucând whist cu Fane, Radu si Işti.
ÃŽn jurul orei 23.30 ne-am retras , nu înainte de a-i cere lui Fane un termomentru, pentru a monitoriza pe cât posibil temperatura. La miezul nopţii eram instalate comod în bivuac şi pregătite de somn. Am ancorat termometrul în peretele bivuacului cu forfecuţa din trusa de prim ajutor şi la ora 00.00 indica +11 grade Celsius.
Foto: Geno
M-am mai trezit la 4 şi am verificat termomentrul care indica +2 grade Celsius. De la 4 la 7.30 nu am mai dormit decât iepureşte. Izolirul işi pierduse capacitatea de izolare termică. Mi-ar fi trebuit două sau o saltea de dormit. Mi-am petrecut timpul făcând poze cu telefonul, i-am trimis un SMS lui Fane să-l asigur că am supravieţuit nopţii ( deşi, stiu că a verificat să nu avem intrarea în bivuac acoperiată de zăpadă). ÃŽn jurul orei 6 temperatura ajunsese la 0 grade.
La 07.30 ne-am întors victorioase în refugiu. Cu ajutorul lui Fane am facut-o şi pe asta. :))
Foto: Teodor Tulpan
Ziua a continuat cu prezentarea noţiunilor de prim ajutor, a modului de utilizare a dispozitivelor de localizare a persoanelor prinse sub zăpadă (PIEPS şi sonda avalanşă) şi a tehnicii de realizare a amarajelor.
Foto: Vali
Apoi ne-am pregătit rucsacii şi am pornit spre telecabină.
Ne-am despărţit prieteneşte la Bâlea Cascadă : Eu şi Radu am plecat spre Bucureşti, Fane şi Anca spre Sibiu, iar Vali şi Işti spre Târgu-Mureş.
ÃŽn maşină, timp de minute bune e tăcere. Nu simt nevoia să spun nimic. La fel mi se întâmplă şi pe munte, doar că motivele sunt altele. Mă uit în urmă din cand în cand şi mă minunez de frumuseţea Făgăraşului. Port în suflet regretul că s-a încheiat , dar în acelaşi timp şi bucuria că s-a întâmplat.
După experienţa de la Bâlea perspectiva mea asupra turelor de iarna s-a schimbat radical. Mi-am dat seama că erau multe aspecte pe care înainte le lăsam la voia întâmplării. Apoi, am realizat că aveam multe ideii greşite, după cum bine ne spunea Fane : ‘de prin filme’.
Atmosfera a fost una relaxată şi de voie bună, exact ca în turele cu prietenii mei munţomani, cu menţiunea ca dincolo de atmosfera asta relaxata eu am simţit în permanenta şi ceva nou: profesionalismul, maturitatea si seriozitatea abordarii.
Recomand cu caldura Şcoala de munte Everest!
